Câteva zile în urmă am mers cu un maxi taxi de la Ciocana spre Botanica. Era vineri, pe la ora 17.00, în maxi taxi puţină lume. La un moment dat şoferul accelerează brusc şi o ţine aşa până nu depăşeşte un alt maxi taxi de pe aceeaşi rută. Atunci am înţeles că şoferul pur şi simplu a făcut abstracţie de ce duce în microbus doar pentru a depăşi un coleg care mergea mai încet, pentru a strânge mai mulţti pasageri. Apoi trecea pe lingă persoane care făceau semn ca vor să urce fără a opri, pentru a se distanţa de celălalt. În momentul în care am coborât am realizat că de fapt cazul meu este unul din sutele care se întâmplă zilnic. Întrebarea care mă apăsa cel mai mult atunci şi mă apasă şi acum este: Ce suntem noi, toţi cei care circulăm cu maxi taxi, pentru şoferii de microbuze? Valorăm noi oare mai mult de 3 lei sau şi acest preţ este prea mare? Cazuri de luat în seamă sunt o sumedenie: dacă ar putea ne-ar pune ca chibriturile numai sa încăpem mai mulţi, în zilele lucrătoare merg cu viteza luminii ca să facă mai multe curse, iar in week-end merg ca melcii ca să prinda mai mulţi clienţi. Tot de la ei am învăţat să cerem să oprească la orice pas, mergând doar în acest caz după ideea "clientul nostru, stăpânul nostru", noi dezvăţându-ne să mai mergem pe jos pentru binele sănătăţii noastre.
La prima vedere poate părea o abordare neînsemnată a lucrurilor, în realitate însă e o dovadă clară cum schimbă un om, faţă de acelaşi om în fond, banala nevoie de câştig şi de bani.
Valoarea omului în societate este dată de aprecierea şi recunoaşterea lui de către aceeaşi societate. Nu ştiu cum voi (pot doar să presupun) dar eu simt si văd cum valoarea mea în societaea noastră scade pe zi ce trece. Şi asta nu pentru că eu nu aş putea şi/sau nu aş vrea să obţin pe bună dreptate aprecierea şi recunoaşterea societaţii, ci pentru că societatea este una care nu mai este capabilă să ofere apreciere şi recunoaştere celor care o cer, care o merită, care luptă pentru ele. În societatea zilelor noastre au ajuns să fie apreciate şi recunoscute lucruri care în alte timpuri constituiau un serios motiv de dispreţ şi ignoranţă totală. Să vorbim azi de lucruri ca demnitate, onestitate, gentileţe, nobleţe, şarm sau mister, e ca şi cum am avea pretenţia să vedem săptămânal câte o eclipsă sau să vedem stelele ziua în amiaza mare.
E adevărat că ne lipseşte zilnic câte ceva, dar dacă vom fi obsedaţi să obţinem ceea ce ne lipseşte şi vom dispreţui ceea ce avem, mai mult sau mai puţin fiecare din noi, riscăm să pierdem totul fără să conştientizăm acest lucru.
P.S. Nu e totul pierdut cât nu ne-am pierdut pe noi înşine...
